Archive for the ‘defience-fiction’ Category

Song of himself

Decembrie 21, 2007

“I am what I am”, says Jimi Hendrix, the psychedelic god, on the radio. He remembers the colors of his mother’s night dress, a memory that he thought he once destroyed. He confesses his addiction to drugs, to guitar, to sex, to everything. He tells a story about a dilemma which he faced a couple of years ago…he left a girl pregnant, and had to choose whether to keep the baby or not…The girl did what he wanted, but he doesn’t remember the decision that he took, just the dilemma itself. The DJ asks Jimi to say something for the fans, and the rockstar says with a low lusty voice: ”Love me for my spirit, praise me for my music”.

Anabela şi păpuşa din plastic de Vietnam

Decembrie 21, 2007

Anabela de 4 ani ţine păpuşa în braţe aproape posesiv, de parcă s-ar fi temut să nu-i fie luată. Încăperea neprietenoasă găzduieşte o lampă ce îşi leagănă ostentativ lumina, demult deposedată de strălucire. Totuşi, urma de lumină ţine loc de spirit de Craciun celor care au pierdut sau au aşteptat vreun tren în gara din Ţăndărei. Anabela iubeşte lumina, chiar şi pe cea înghiţită de pânza de paianjen. Îşi leagănă picioarele cu conştiinţa vorbelor mamei ei…”Se spune că atunci când îţi legeni picioarele îl legeni pe cel rau, aşa că, scumpo, lasă-le libere”. Dar pentru Anabela picioarele erau libere numai în mişcare, aşa ca alungă vorbele şi păstrează doar imaginea mamei. Citeşte pe tabela de mers al trenurilor “tlenul ac-ce-leraaa-t 79….sosile ola 19:34 “. „Mai e puţin”, spune ea, uitându-se la ţeava de apă care ţâşneşte rugină în picături imense. I se face sete, indiferent de cât de frig ar fi, de fiecare dată când priveşte ţevile ruginite. Impegatul iese afară pentru a defila trenul, şi o vede pe fetiţă zâmbind spre tabloul cu Christ răstignit. „Ce e, Anabela, de ce zâmbeşti?”, întreabă impegatul. Fetiţa se întoarce şi spune: „Pentru ca altfel nu aş putea să îi răspund”. Impegatul se uită încurcat şi la Anabela, şi la tablou. „La ce întrebare să răspunzi?”, spune el. Anabela se uită la păpuşa de pe scaunul galben şi raspunde:„Cât de frumos poţi să zâmbeşti?” Se aud roţile trenului care scârţâie de emoţia fetei. Ea se leagană de soba friguroasă şi îşi imaginează cât de puternic se simte tatăl când poartă armele cu care îşi apără viaţa sau o ia pe a altora. „La fel cum imi port eu păpuşa…”, îşi spune ea resemnată, fericită, dezamăgită, resemnată…

Anabela de 17 ani trage din ţigară cu poftă. Se joacă cu bricheta la fel cum se juca cu mâinile păpuşii din plastic de Vietnam. Îşi leagănă picioarele cu gândul la mama ei, sfidând-o din dragoste. Citeşte pe tabelă: „Trenul accelerat 79….sosire ora 19:44. S-a amânat cu 10 minute faţă de acum 13 ani. Asta înseamnă că iluziile au şi ele decalajul lor în timp, nu? Acelaşi nenorocit de accelerat pe care l-am aşteptat de 12 ani, cu ăsta 13!”, va spune ea. Ca mai adineori cand avea 4 ani, Anabela are imaginea propriei deziluzii, cu care se află într-o interdependenţă recunoscută cu un zâmbet. Acelaşi zâmbet cu care acceptă că tatăl ei nu e in trenul care-şi pune în mişcare roţile de fiecare dată fără să-şi ia ramas bun.