Sarbatori fericite si orgasme neingradite !
decembrie 24, 2007 by psihedelique
m-am săturat să mă mai bat
cu mîncătorii de rahat
azi stau tăcut
întins
pe întuneric
şi-n pizda mamii lor îi bag generic
au cîştigat din nou precum se pare
înc-o juma’ de secol de duhoare
libarca grasă cît ai da cu clor
se lăfăie-n latrina gurii lor
în colţul mestecăului le-atîrnă
aburitor un ţurţure de scîrnă
ca la un cur răsbortelit de hoaşcă
şi-l ling cu limba lungă şi împroaşcă
zăpezi cît tot balcanul şi carpatul
nu pot acoperi căcatul
şi răcori miasmele stătute
pînă şi tricolorul se împute
din marea merdă marele smerdak
cu-n ultim hai siktir un ultim fuck
îmi iau adio lunec în absenţa
pe care n-o atinge pestilenţa
Suntem concepuţi fără să fim conştienţi de acest lucru. Stările de spirit ni se modifică nu întotdeuna conştient. Depindem de acceptarea celor din jur pentru ca noi înşine să ne acceptam. Ne îndrăgostim fără să cerem acest lucru. Facem pact cu diavolul şi cu dumnezeu pentru a fi echitabili. Ne iubim familiile determinaţi de ADN. Vizualizam societatea, reţelele care o constituie, contribuim la dezvoltarea sau la deprecierea ei. Mergem la mac, cumparăm cărţi, ne uităm la filme, ne flutură părul în briză întrebându-se “suntem aproape?” Ne vindem realitatea contra unor sume de vise. Îl aplaudăm pe Platon cu o sticla de JB în mâna stângă şi cu “Republica” în dreapta. Suntem ceea ce vrem sa fim sau ceea ce se vrea să fim? Fasciculele de nisip lasă urme de vară neîmplinită în tabelul lui Mendeleev. Iar te întrebi de ce. CUM ai ajuns să fii aşa cum eşti? Care e rock bottom-ul? Şi iarăşi oglinda retrovizoare a oxigenului răspunde sarcastic…”pentru că nu ştim, Doamne…”
O cană cu ceai deasupra pozei cu Moromote şi a unui Nou Testament. Oază de perfecţiune în deşertul impurităţii din jur.
Pentru fericirea deplină în care nimic altceva nu mai contează,
pentru momentele de maxima revelaţie pentru care eşti dispus să-ţi cedezi luciditatea
pentru zilele în care te simţi norocos pentru firul de praf care a aterizat pe pantof
pentru felul în care s-a uitat la tine viaţa când ai început s-o iubeşti
pentru sarutul fantastic al stărilor de magnetism
pentru vieţile uitate de moarte
pentru sunetul produs de clipitul rimelat al pasiunilor
pentru farmecul stigmatizat al zâmbetelor promiscue
pentru gălăgia placută a vecinului de la 3
pentru orezul aruncat în ghinionul căsătoriei
pentru aripile regenerate ale iluziilor
pentru taxele vamale, pentru sorin roşca stănescu,
pentru dragoste şi ură la amperaj maxim
pentru tot şi nimic în aceeaşi băltoacă de rahat mirosind a gucci
pentru reversibilitatea atitudinilor
pentru stilul de viaţă consumist
pentru marca ”Existence” şi brandul ”Passion of anger”
pentru ultimul gest (im)posibil al uşii
şi pentru premiera organică a unui zambet autentic
Ce ne apropie cel mai mult de viaţă? Ce ne face oare să fim cu adevărat vii? Cine ne poate face să ne simţim cu adevărat umani? E nevoie de lucruri materiale pentru a ne simţi ADN-ul? Câţi dintre noi suntem într-adevăr conştienţi de noi înşine? Pe cine păcălim când ne spunem în barbă “carpe diem”? Când învăţăm de la ceilalţi e oare o trădare a sinelui în favoarea celorlalţi? Cine ne dă dreptul de a interpreta mişcarea genetică? Suntem proscrişi pentru că ne-o tragem în zi de sărbătoare sau pentru că nu purtăm baticul cenuşiu al castităţii? Care ne sunt limitele social acceptate si cele divin acceptate? Avem voie oare să? Dar daca se poate? Mare lucru nu se întampla cu noi, important e să iti imaginezi că.
Am văzut astăzi, pe linia lui 43 pentru cunoscători, un câine foarte slab, desprins parcă din cubismul lui Picasso. Mi s-a părut genial modul în care îşi purta blana, mi-a lăsat impresia că e mândru de ce reprezintă, chiar şi de blana sleită de foame si tomberoane. Oare câinii au complexe sau se prefac? Mimează realitatea ca şi colegii lor din regnul imediat superior…oamenii? Am putea cataloga câinii după variabile demografice şi statut în societate? Oare ne percep ca pe fiinţe superioare lor sau superioare în general? Sau chiar inferioare din punct de vedere moral? Corelează ei oare MacDonald’s-ul cu obezitatea? Îşi fac caiete de amintiri pentru a-şi marca pubertatea? Au orgasm multiplu? Sunt conştienţi de iminenţa morţii? Ce ne defineşte pe noi ca fiind superiori? Faptul ca ne simţim astfel sau faptul că nu lătrăm? Eu zic ca ambele variante sunt posibile, la fel ca şi inversul lor. Sunt veriga slabă a regnului moştenit. Va multumesc.
Cei doi stau plictisiţi pe canapea, unul lângă celălalt, privind la televizor. Îşi cunosc perfect reacţiile. pe care şi le-au educat unul fata de celălalt. Amândoi plâng la drama de la surprize şi rad mecanic la rictusul lui diaconescu. Nici unul dintre ei nu ascultă totuşi cu adevărat. Se gândesc ce nu a mers, ce a produs fisura care a transformat canapeaua din sufragerie în unica locaţie de relaţionare prin intermediarul electronic.
- gândul ei: “uite-l cum jinduieşte la maşina lui becali…obişnuiam să mergem cu autobuzul şi să fim fericiţi când şoferul punea o frână bruscă…”
-gandul lui: “uite-o ce se preface că a inţeles gluma…îi plăcea să meargă săptămânal la coafor, acum nici macar nu se mai deranjează să işi dea cu o oja pe unghiile alea…”
Au intrat reclamele, cel mai neplăcut moment al serii, pentru că se presupune că ar trebui să relationeze unul cu celalalt, lucru care a devenit din ce în ce mai greu. Pentru ei reclamele sunt singurele momente când încearcă să îi caute un loc acalmiei insuportabile. Îşi doresc amândoi să se întample ceva care să acopere liniştea surdă care le face nimicul să plutească. Din fericire se aude un zgomot afară. Ea se duce, eliberată momentan, să se uite ce s-a întâmplat. « Un accident de maşină, se pare… » spuse cu o voce care şi-a pierdut demult farmecul şi senzualitatea, poate din cauza ţigărilor, sau poatedin cauza înfrângerilor…el raspunde abisal « eh, tot felu de cretini cu volanu în mâna… »
-gandul ei : “obişnuiam să mergem conduşi de o curiozitate diabolică pe la orice colţ de stradă care avea ceva de spus, acum nu-şi mai ridica fundul din canapeaua aia blestemată…”
-gandul lui: “ca o ţaţă s-a dus să vadă ce s-a întâmplat! Când viaţa ta e terminată te duci să te regaseşti în accidentul altuia…”
Începe din nou spectacolul televizat. Ambii îşi regăsesc dorinţele demult exprimate şi recent extirpate în amalgamul de imagini. Uses and gratifications of their lives. El işi desface o bere care ţâşneşte ironic, dar ea nu mai tresare să îl şteargă matern, spunându-i adorabil “nu-i nimic, scumpule!”. Acum se uită urât şi se gândeşte cum va scoate pata aceea de bere de pe canapeaua alba. El a căpătat o frustrare pe această temă numai din privirea ei, aşa că ascunde pueril pata cu scrumiera. Brusc, ea are o amintire senzorială, aproape ca o halucinaţie. I-a reînviat în minte, dupa mulţi ani de înmagazinare forţată, clipa în care i-a simţit pentru prima oară mâna pe gât. A avut o senzaţie de sufocare dar şi de plăcere psihica la aceeasi intensitate, ceea ce i-a produs frică şi echilibru, ambele în raport mult prea egal pentru a mai fi înţelese. Se simte vinovată pentru această amintire, de parcă ar fi fost condamnată de inchiziţie şi arsă pe rugul dezamăgirii.
-gandul lui: “trebuia să păstrăm acel copil, măcar am fi lăsat în urmă viaţă, nu scrum de ţigară şi deziluzii…”
-gandul ei: “oare ce s-ar fi întâmplat dacă rămâneam în grupul de balet? Aş fi fost acum mai slabă, aş fi fost cineva mai dezirabil, aş fi reuşit să mă împac cu mine insămi?”
În cele din urmă, show-ul se termină, şi cuplul iniţiaza pentru cine ştie a câta oară ritualul de culcare. Îmbrăţişeaza taina nopţii ca pe un fir de chibrit salvator de frigul conştiinţei pentru scurt timp. Dintre cuvintele pierdute în aşternuturile tinereţii nu au mai rămas decat două…somn usor…

Simt sânge în măsele. De văzut Pacientul Englez. De citit Foucault. De mers la nu ştiu ce doctor. De cerut scuze mamei pentru absenţele telefonice. De mers în două picioare pentru ca aşa se face. De simţit dragoste pentru ca aşa se pune în mişcare universul. De masat muşchii pentru ca aşa se pune în mişcare sângele. De revizuit comportamentul pentru ca Ying şi Yang să se simtă confortabil cu ei înşişi. De contrafăcut realitatea prin transsubtanţiere. De asimilat principiul alterităţii pentru a-ţi înfrânge sistemul sitolic. De evitat scatologia în afirmaţii şi atitudinile lubrice, dăunează grav sănătaţii moralei. De dat cu mâna prin păr pentru a simţi electricitatea. De mărşăluit prin gândurile nocturne pentru a prinde trenul lucidităţii. De mâncat abjecţia cu finetti la micul dejun. De revăzut firul de păr înălbit de preludii marca “somethin wannabe”. De marcat cu o cretă benignă pe globuleţul falic al vieţii “de pus în brad”.
- Ce înseamnă “spirit”, tată?
-Eh, lasă c-o să vezi tu când n-o să mai înţelegi…