cuvantul care (ne)statorniceste

Ce ne apropie cel mai mult de viaţă? Ce ne face oare să fim cu adevărat vii? Cine ne poate face să ne simţim cu adevărat umani? E nevoie de lucruri materiale pentru a ne simţi ADN-ul? Câţi dintre noi suntem într-adevăr conştienţi de noi înşine? Pe cine păcălim când ne spunem în barbă “carpe diem”? Când învăţăm de la ceilalţi e oare o trădare a sinelui în favoarea celorlalţi? Cine ne dă dreptul de a interpreta mişcarea genetică? Suntem proscrişi pentru că ne-o tragem în zi de sărbătoare sau pentru că nu purtăm baticul cenuşiu al castităţii? Care ne sunt limitele social acceptate si cele divin acceptate? Avem voie oare să? Dar daca se poate? Mare lucru nu se întampla cu noi, important e să iti imaginezi că.

To feel or not to feel…

Am văzut astăzi, pe linia lui 43 pentru cunoscători, un câine foarte slab, desprins parcă din cubismul lui Picasso. Mi s-a părut genial modul în care îşi purta blana, mi-a lăsat impresia că e mândru de ce reprezintă, chiar şi de blana sleită de foame si tomberoane. Oare câinii au complexe sau se prefac? Mimează realitatea ca şi colegii lor din regnul imediat superior…oamenii? Am putea cataloga câinii după variabile demografice şi statut în societate? Oare ne percep ca pe fiinţe superioare lor sau superioare în general? Sau chiar inferioare din punct de vedere moral? Corelează ei oare MacDonald’s-ul cu obezitatea? Îşi fac caiete de amintiri pentru a-şi marca pubertatea? Au orgasm multiplu? Sunt conştienţi de iminenţa morţii? Ce ne defineşte pe noi ca fiind superiori? Faptul ca ne simţim astfel sau faptul că nu lătrăm? Eu zic ca ambele variante sunt posibile, la fel ca şi inversul lor. Sunt veriga slabă a regnului moştenit. Va multumesc.