where i end and you begin

cine va pune scortisoara peste marginile triunghiulare ale indefinirii? as vrea sa-l cunosc pe Stephen Hawking, sa imi spuna care dintre noi e mai neintemeiat ca si identitate, el ca vorbeste in lacrimi de geniu sau eu ca maximizez absurdul? Ar trebui sa-mi bat cuie in unghiile care nu ma asculta cand le spun sa sparga balonul ratiunii? Consumabile, utilitati, braconaj, serendipitate, ineptie, mancarimi, garzi de corp, Will Smith si frigidere cu ecran plat.

Sarbatori fericite si orgasme neingradite !

brake from love

Ovidiu Nimigean - ţara lor

m-am săturat să mă mai bat

cu mîncătorii de rahat

azi stau tăcut

întins

pe întuneric

şi-n pizda mamii lor îi bag generic

au cîştigat din nou precum se pare

înc-o juma’ de secol de duhoare

libarca grasă cît ai da cu clor

se lăfăie-n latrina gurii lor

în colţul mestecăului le-atîrnă

aburitor un ţurţure de scîrnă

ca la un cur răsbortelit de hoaşcă

şi-l ling cu limba lungă şi împroaşcă

zăpezi cît tot balcanul şi carpatul

nu pot acoperi căcatul

şi răcori miasmele stătute

pînă şi tricolorul se împute

din marea merdă marele smerdak

cu-n ultim hai siktir un ultim fuck

îmi iau adio lunec în absenţa

pe care n-o atinge pestilenţa

Imaginabilul inimaginabilului

Suntem concepuţi fără să fim conştienţi de acest lucru. Stările de spirit ni se modifică nu întotdeuna conştient. Depindem de acceptarea celor din jur pentru ca noi înşine să ne acceptam. Ne îndrăgostim fără să cerem acest lucru. Facem pact cu diavolul şi cu dumnezeu pentru a fi echitabili. Ne iubim familiile determinaţi de ADN. Vizualizam societatea, reţelele care o constituie, contribuim la dezvoltarea sau la deprecierea ei. Mergem la mac, cumparăm cărţi, ne uităm la filme, ne flutură părul în briză întrebându-se “suntem aproape?” Ne vindem realitatea contra unor sume de vise. Îl aplaudăm pe Platon cu o sticla de JB în mâna stângă şi cu “Republica” în dreapta. Suntem ceea ce vrem sa fim sau ceea ce se vrea să fim? Fasciculele de nisip lasă urme de vară neîmplinită în tabelul lui Mendeleev. Iar te întrebi de ce. CUM ai ajuns să fii aşa cum eşti? Care e rock bottom-ul? Şi iarăşi oglinda retrovizoare a oxigenului răspunde sarcastic…”pentru că nu ştim, Doamne…”

Imaginedevăzutcuochiiînchişi.com

O cană cu ceai deasupra pozei cu Moromote şi a unui Nou Testament. Oază de perfecţiune în deşertul impurităţii din jur.

Smile of the glowing power

Pentru fericirea deplină în care nimic altceva nu mai contează,

pentru momentele de maxima revelaţie pentru care eşti dispus să-ţi cedezi luciditatea

pentru zilele în care te simţi norocos pentru firul de praf care a aterizat pe pantof

pentru felul în care s-a uitat la tine viaţa când ai început s-o iubeşti

pentru sarutul fantastic al stărilor de magnetism

pentru vieţile uitate de moarte

pentru sunetul produs de clipitul rimelat al pasiunilor

pentru farmecul stigmatizat al zâmbetelor promiscue

pentru gălăgia placută a vecinului de la 3

pentru orezul aruncat în ghinionul căsătoriei

pentru aripile regenerate ale iluziilor

pentru taxele vamale, pentru sorin roşca stănescu,

pentru dragoste şi ură la amperaj maxim

pentru tot şi nimic în aceeaşi băltoacă de rahat mirosind a gucci

pentru reversibilitatea atitudinilor

pentru stilul de viaţă consumist

pentru marca ”Existence” şi brandul ”Passion of anger”

pentru ultimul gest (im)posibil al uşii

şi pentru premiera organică a unui zambet autentic

cuvantul care (ne)statorniceste

Ce ne apropie cel mai mult de viaţă? Ce ne face oare să fim cu adevărat vii? Cine ne poate face să ne simţim cu adevărat umani? E nevoie de lucruri materiale pentru a ne simţi ADN-ul? Câţi dintre noi suntem într-adevăr conştienţi de noi înşine? Pe cine păcălim când ne spunem în barbă “carpe diem”? Când învăţăm de la ceilalţi e oare o trădare a sinelui în favoarea celorlalţi? Cine ne dă dreptul de a interpreta mişcarea genetică? Suntem proscrişi pentru că ne-o tragem în zi de sărbătoare sau pentru că nu purtăm baticul cenuşiu al castităţii? Care ne sunt limitele social acceptate si cele divin acceptate? Avem voie oare să? Dar daca se poate? Mare lucru nu se întampla cu noi, important e să iti imaginezi că.

To feel or not to feel…

Am văzut astăzi, pe linia lui 43 pentru cunoscători, un câine foarte slab, desprins parcă din cubismul lui Picasso. Mi s-a părut genial modul în care îşi purta blana, mi-a lăsat impresia că e mândru de ce reprezintă, chiar şi de blana sleită de foame si tomberoane. Oare câinii au complexe sau se prefac? Mimează realitatea ca şi colegii lor din regnul imediat superior…oamenii? Am putea cataloga câinii după variabile demografice şi statut în societate? Oare ne percep ca pe fiinţe superioare lor sau superioare în general? Sau chiar inferioare din punct de vedere moral? Corelează ei oare MacDonald’s-ul cu obezitatea? Îşi fac caiete de amintiri pentru a-şi marca pubertatea? Au orgasm multiplu? Sunt conştienţi de iminenţa morţii? Ce ne defineşte pe noi ca fiind superiori? Faptul ca ne simţim astfel sau faptul că nu lătrăm? Eu zic ca ambele variante sunt posibile, la fel ca şi inversul lor. Sunt veriga slabă a regnului moştenit. Va multumesc.

Canapeua albă şi sinele contrafăcut

Cei doi stau plictisiţi pe canapea, unul lângă celălalt, privind la televizor. Îşi cunosc perfect reacţiile. pe care şi le-au educat unul fata de celălalt. Amândoi plâng la drama de la surprize şi rad mecanic la rictusul lui diaconescu. Nici unul dintre ei nu ascultă totuşi cu adevărat. Se gândesc ce nu a mers, ce a produs fisura care a transformat canapeaua din sufragerie în unica locaţie de relaţionare prin intermediarul electronic.
- gândul ei: “uite-l cum jinduieşte la maşina lui becali…obişnuiam să mergem cu autobuzul şi să fim fericiţi când şoferul punea o frână bruscă…”
-gandul lui: “uite-o ce se preface că a inţeles gluma…îi plăcea să meargă săptămânal la coafor, acum nici macar nu se mai deranjează să işi dea cu o oja pe unghiile alea…”
Au intrat reclamele, cel mai neplăcut moment al serii, pentru că se presupune că ar trebui să relationeze unul cu celalalt, lucru care a devenit din ce în ce mai greu. Pentru ei reclamele sunt singurele momente când încearcă să îi caute un loc acalmiei insuportabile. Îşi doresc amândoi să se întample ceva care să acopere liniştea surdă care le face nimicul să plutească. Din fericire se aude un zgomot afară. Ea se duce, eliberată momentan, să se uite ce s-a întâmplat. « Un accident de maşină, se pare… » spuse cu o voce care şi-a pierdut demult farmecul şi senzualitatea, poate din cauza ţigărilor, sau poatedin cauza înfrângerilor…el raspunde abisal « eh, tot felu de cretini cu volanu în mâna… »
-gandul ei : “obişnuiam să mergem conduşi de o curiozitate diabolică pe la orice colţ de stradă care avea ceva de spus, acum nu-şi mai ridica fundul din canapeaua aia blestemată…”
-gandul lui: “ca o ţaţă s-a dus să vadă ce s-a întâmplat! Când viaţa ta e terminată te duci să te regaseşti în accidentul altuia…”
Începe din nou spectacolul televizat. Ambii îşi regăsesc dorinţele demult exprimate şi recent extirpate în amalgamul de imagini. Uses and gratifications of their lives. El işi desface o bere care ţâşneşte ironic, dar ea nu mai tresare să îl şteargă matern, spunându-i adorabil “nu-i nimic, scumpule!”. Acum se uită urât şi se gândeşte cum va scoate pata aceea de bere de pe canapeaua alba. El a căpătat o frustrare pe această temă numai din privirea ei, aşa că ascunde pueril pata cu scrumiera. Brusc, ea are o amintire senzorială, aproape ca o halucinaţie. I-a reînviat în minte, dupa mulţi ani de înmagazinare forţată, clipa în care i-a simţit pentru prima oară mâna pe gât. A avut o senzaţie de sufocare dar şi de plăcere psihica la aceeasi intensitate, ceea ce i-a produs frică şi echilibru, ambele în raport mult prea egal pentru a mai fi înţelese. Se simte vinovată pentru această amintire, de parcă ar fi fost condamnată de inchiziţie şi arsă pe rugul dezamăgirii.
-gandul lui: “trebuia să păstrăm acel copil, măcar am fi lăsat în urmă viaţă, nu scrum de ţigară şi deziluzii…”
-gandul ei: “oare ce s-ar fi întâmplat dacă rămâneam în grupul de balet? Aş fi fost acum mai slabă, aş fi fost cineva mai dezirabil, aş fi reuşit să mă împac cu mine insămi?”
În cele din urmă, show-ul se termină, şi cuplul iniţiaza pentru cine ştie a câta oară ritualul de culcare. Îmbrăţişeaza taina nopţii ca pe un fir de chibrit salvator de frigul conştiinţei pentru scurt timp. Dintre cuvintele pierdute în aşternuturile tinereţii nu au mai rămas decat două…somn usor…